Ofiter la frontiera dintre vis si realitate
Scris de Cristina Lica
Au ales Academia de Politie pentru ca ”suna bine si promitator” si pentru ca se visau in uniforma de mici. Jurasera credinta patriei si erau dornici de afirmare.
Tablou minunat din exterior, doar ca, in realitate, nimic nu a semanat cu ceea ce vazusera in filmele politiste. Stefan Neacsu, impreuna cu alti doi colegi, au fost repartizati dupa absolvire in comuna Naidas, punct de frontiera cu Serbia, din judetul cu cea mai mica densitate din tara, Caras-Severin. Fata de Capitala ”care nu doarme niciodata”, s-au cazat in Oravita, oras unde timpul curge lent si zilele seamana una cu cealalta.
“In primele zile, ne-am simtit ca in statiune”
Stefan Neacsu are 24 de ani si are ”buletin de Bucuresti”. Ceea ce n-a contat prea mult la repartitie, așa ca s-a multumit cu Caras-Severin. ”Cand am vazut locurile scoase la repartitie, aproape ca am fost bolnav cateva zile. Cel mai frica imi era ca o sa ajung in Maramures, am fost pe muchie de cutit”, isi aminteste resemnat acum. Pe langa ruptura de familie si de prieteni, era inevitabila teama de necunoscut, de izolare. Doar dupa ce a aflat ca ”va merge in excursie” cu alti doi colegi, drumul i s-a parut deja mai putin anevoios. Totusi, o doza de dramatism s-a pastrat. Filmul despartirii de casa a fost siropos: lacrimi la comanda, imbratisari si batiste. Dar, capul inainte!
”In primele zile in Oravita, ne-am simtit ca in statiune”, isi aminteste Stefan. ”Cazare la pensiune, bagaje imprastiate in toata camera, mese la resturant, in paralel, ce-i drept, cu goana dupa un loc de cazare permanent”. Ceea ce nu a fost usor de gasit, avand in vedere ca Oravita este un oras mic, cu aproximativ 10 000 de locuitori, cu o economie moarta, fara oportunitati care sa atraga doritori de relocare. ”Din cate am auzit, primii locuitori au fost minerii, ei au intemeiat practic orasul, dupa care minele s-au inchis si multi au plecat”, povesteste cel mai nou locuitor al orasului. Dupa cautari asidue, cei trei colegi au ajuns sa imparta un apartament cu trei camere, ceea ce le aminteste intr-o oarecare masura de ”atmosfera din caminul Academiei”, la care se adauga un salariu decent.
“Cine bea apa de aici, nu mai pleaca”
Jumatate de oras este priveliste rustica: strazi inguste, presarate de o parte si de alta cu case inalte, construite in stil ardelenesc, vegheate de munti ce parca stau sa se pravaleasca peste ele, pe cand cealalta jumatate conserva urmele unei urbanizari fortate: blocuri in paragina, cu geamuri sparte si acoperisuri rupte, marginite de burlane de la sobe, innegrite de fum, femei care sparg lemne in mocirla pana la epuizare. Orasul este cufundat in tacere, doar strigatele ”leoaicei”, deranjata de copiii care se intorc de la scoala, bruiaza linistea. ”Leoiaca”, asa cum o numesc noii vecini, este mascota cartierului, o batrana ”deloc in toate mintile”, care-si pazeste casa inarmata cu un baston si doua pisici grase pe umeri, ce intra seara in casa pe geamul spart si capitonat cu cateva scanduri late.
”Incercam sa ne adaptam, ce sa facem, intram in jocul lor, ne amuzam”, povesteste Stefan.
Un singur lucru il respecta toti cu sfintenie: nu se ating de apa de aici. Legenda spune ca cine bea apa din partile locului nu mai pleaca. Legenda are insa fundament stiintific: apa este foarte poluata si organismul nu rezista decat in mediul acesta.
”Aprinde-te, focule”
Pentru Stefan ziua incepe la 06.45. Face naveta in fiecare dimineata la Naidas, punctul de lucru. Program de bugetar, de la 8 la 16. Singura consolare, daca se poate numi asa, este functia pe care o are. Este al treilea om din sector si, desi i se pare ciudata trecerea de la student la ”profesor” pentru agentii sai, s-a obisnuit. Exista si alt avantaj, a pornit de la munca de jos, nu a ars etapele, ceea ce-i va usura munca ulterior. ”Daca eram de la inceput intr-o structura centrala, nu stiam sa fac nimic, habar n-aveam meserie. Aici inveti meserie cu adevarat”, afirma cu dezinvoltura subinspectorul Stefan Neacsu.
Ziua incepe cu adevarat dupa terminarea programului. Adevaratele greutati il asteapta acasa si sunt de ordin ”domestic”. Prima grija: aprinderea focului. Desi apartamenul este spatios si decorat modern, singurele elemente ”rustice” au ramas sobele. Iar ritualul focului este mare consumator de energie, si la propriu, si la figurat.
”Imi ia o zi intreaga numai sa aprind focul, lemnele sunt ude si sobele nu functioneaza foarte bine”, povesteste deranjat Stefan. Camera se umple de fum si, odata cu el, iese si caldura pe geam. Abia noaptea se face cald.
Epuizat, Stefan constata ca o alta zi deja s-a scurs si a doua zi trebuie sa o ia de la capat.
Etichete: Academia de Politie, exclusiv, intern, Oravita, Politia de Frontiera
