“As Good as It Gets”, scurta cronica tarzie a unui film de actualitate
Scris de Adrian Popa
Spun din start ca nu am fost, pana recent, un fan al lui Jack Nicholson. Am vazut insa recent filmul As Good as It Gets, la 13 ani de la lansare si actorul a devenit rapid unul dintre favoritii mei. Pelicula, regizata de James L. Brooks, este foarte bine realizata din perspectiva cinematografica, metaforica, ca sa zic asa. Ma refer la modul in care cei doi actori, Nicholson (Melvin Udall) si Helen Hunt (Carol Connelly) isi interpreteaza rolurile. Desavarsit. Ambii au primit cate un Oscar pentru aceste performante.
Din pacate pelicula prezinta tulburarea obsesiv compulsiva dintr-o perspectiva romantica, punandu-se putin accent pe efectele destructive ale acesteia. Udall pare un tip caruia boala ii provoaca anumite neplaceri, insa, in mare parte din timp, caracterul se simte bine in pielea lui si numai dragostea pentru Connelly pare sa-i complice serios existenta. Ori cei care sufera de aceasta tulburare au o viata complicata si in lipsa unor astfel de factori, hai sa le zic externi.
Adevarurile punctate corect in film si legate de tulburarea obsesiv compulsiva sunt: teama lui Udall de bacterii, virusi, s.a., ritualurile sale zilnice, numite compulsiuni in limbajul medical si care au rolul de a reduce anxietatea (nu calca niciodata pe imbinarile dintre pavajele de pe strazi, pe canale si praguri de usi, verifica de cateva ori daca a incuiat usa, se spala de un anumit numar de ori pe maini si intotdeauna cu o bucata noua de sapun), repulsia fata de homosexuali (pe care ii vede ca pe o creatie imperfecta a naturii; cei care sufera de aceasta tulburare sunt perfectionisti), sensibilitatea – personajul principal este un dur la suprafata, insa in interior este un tip foarte sensibil si generos. Desi ii ocupa mult timp, aceste ritualuri nu ii afecteaza serios viata in intimitate a personajului principal. In general, cei care sufera de aceasta boala (daca o putem numi asa – se pare ca are mai degraba un substrat genetic si esti programat de la nastere sa fii asa) sunt si depresivi cronici sau au episoade depresive frecvente, aspect punctat slab in film. Aceasta este obiectia mea principala – creatorii ar fi trebuit sa se puna un accent mai mare pe framantarile interioare ale lui Udall (anxietatea) si nu numai pe ritualurile (compulsiunile) sale.
Oricum, filmul este o capodopera, care atrage atentia asupra unei boli gresit intelese. De o forma de tulburare obsesiva sufera unul din 50 de oameni in lume, fiind a patra cea mai intalnita maladie, alaturi de diabet sau astm. La un moment dat, in SUA, se milita pentru ca suferinzii de sindromul obsesiv compulsiv sa nu aiba dreptul de a creste copii! Chiar si asa boala este putin cunoscuta si cei care sufera din cauza ei prefera inca sa pastreze secretul pentru a nu fi catalogati drept nebuni. Sa recunosti ca esti obsesiv compulsiv este astazi la fel de dificil ca si cum ai recunoaste ca esti homosexual. Multumita acestui film, si a eforturilor fotbalistului David Beckham (care sufera de aceasta boala), oamenii au inceput sa priveasca cu mai multa simpatie problema.
Daca nu ati vazut filmul inca, il recomand din tot sufletul.
Etichete: actori, boli, cronica, extern, filme, Helen Hunt, intern, Jack Nicholson, opinii, Oscar, recenzii, sanatate, stiri, video
