50% medicii, 50% Costea, restul destin
Scris de Cătălin Tolontan
Pentru prima oară în România, o echipă de jurnalişti asistă la intervenţia chirurgicală asupra unui sportiv şi oferă cititorilor imaginea exactă a ceea ce se petrece într-un moment dramatic al carierei unui fotbalist.
Gazeta deschide cititorilor săi uşa unei săli de operaţii. Împreună cu Florin Costea într-un moment de răscurce al carierei sale
Uitaţi de Doctor House! Opt fără douăsprezece minute, dimineaţa. Spitalul Sfîntul Ioan se ridică la doi paşi de tîrgul de maşini din Vitan. Opt fără douăsprezece arată ceasul doctorului Filipescu. Bărbatul cu un sacou de culoarea oului de raţă urcă scările. Undeva la etajul 5 îl aşteaptă echipa sa, gata să înceapă Vizita.
Spitalul în aşteptarea Vizitei
Vizita e cel mai important moment al zilei din viaţa unui bolnav internat. Vizita rupe monotonia şi îţi oferă minutele cînd tot acest grup de halate se uită doar la tine. Cîte speranţe îţi dă de fiecare dată izbucnirea lor albă în rezervă! Pentru Florin Costea, fotbalistul de 25 de ani al Craiovei, Vizita începe de mîine. Azi e operaţia.
Cînd i-a pocnit genunchiul
S-a accidentat la meciul Universitatea – Poli Iaşi, cînd portarul advers i-a căzut pe picior şi i-a pocnit genunchiul. Arbitrul n-a văzut nimic. “Reproşaţi-mi penaltyul neacordat, nu accidentarea!“, a spus “centralul” Deaconu. Corect! Accidentarea nu-i poate fi imputată nimănui. Ieşirea olteanului din necaz e însă aşteptată de la mai mulţi oameni.
Şi nu e nevoie de eroul din Doctor House, cu diagnosticele sale geniale şi imprevizibile, ci de experienţă, răbdare, muncă, talent. Previzibil.
“Mă doare inima”.
“Şi pe mine!”
Unii dintre tipii necesari vin chiar acum, pe hol. În spatele profesorului Filipescu stă mîna lui dreaptă, Lucian Diaconescu. Tresărind, un bărbat de 60 de ani, cîrlionţat, se dezlipeşte de ziduri. Cunoaşteţi senzaţia, aceleaşi ziduri pe care le sprijină rudele pacienţilor din toată România. “Am emoţii, mă doare inima, domn’ doctor“. “Pe mine mă doare în fiecare zi“, zîmbeşte scurt Filipescu şi îl ia de umeri. Contactul ţine cîteva secunde.
Cristescu, printre primii pacienţi
Doi metri mai încolo, medicul dă mîna cu Silvian Cristescu, directorul sportiv al Universităţii. “Pe mine m-aţi operat printre primii“, îi aminteşte fostul fotbalist. “Am fost numărul 30, în 1993“. “Nici nu mai ţin minte”, zice medicul. Ar fi culmea, peste 12.000 de operaţii făcute în cei aproape 19 ani de cînd practică intervenţiile artroscopice la genunchi.
În tricoul “Universităţii” spre sala de operaţie
De undeva dinspre saloane apare Florin Costea. Are genunchiul stîng îmbrăcat într-o proteză şi în mînă poartă o cîrjă. E îmbrăcat în tricoul “Universităţii”. A adus două şi pentru echipa care-l va opera. Una dintre doctoriţe, Mihaela Popescu, e fan al Ştiinţei.
Florin e absorbit şi abia cînd se ciocneşte de Cristescu îl recunoaşte. “Sînt OK, nici o problemă“, zice fotbalistul. Coboară la etajul blocurilor operatorii. Operaţia e programată pentru 9.
Aşteptare
Cristescu începe aşteptarea. Iese la o ţigară. O bătrînă în maramă şi ilic negru se sprijină de gardul curţii interioare. În zare se ridică Hotel Rin şi praful. Acelaşi praf şi aceiaşi bătrîni îmbrăcaţi cernit, de la Salonic la Bucureşti şi de la Sofia la Tirana.
Omul Craiovei deapănă poveşti din fotbal. “Sabău? Cel mai mare mijlocaş dreapta pe care l-a avut vreodată naţionala!”. Îşi mai aprinde una. “De ce n-a venit Piţurcă la Craiova?“. Ezită. Piţurcă e prietenul lui. “Pentru că lucrează după regulile lui, de tip care ştie exact ce vrea”.
Au ales să nu-l adoarmă
Pregătirea s-a încheiat în blocul operator.
– Vrei să te adormim?
– Da.
– Am glumit, nici vorbă! Stai treaz ca să vezi tot!
Costea stă culcat pe pat, în încăperea de 3,5 pe 5, cît o sufragerie mai mare. Sînt două ecrane, unul mare pentru doctori şi celălalt mai mic, la care se uită pacientul. Aici a ajuns medicina. Eşti martorul propriei operaţii. Poate că nu mai e mult pînă cînd, între curăţirea resturilor vechiului menisc şi instalarea celui nou, va interveni şi un calup publicitar.
Două andrele
Boxele agăţate sus lasă muzica să coboare. Medicii vorbesc rar între ei. “Sîntem o echipă formată, nu prea mai e nevoie de cuvinte”, explică Filipescu. În genunchiul lui Costea sînt înfipte două instrumente, ca două andrele într-un ghem de lînă.
Capătul primului poartă microcamera de luat vederi care aduce imaginea din interiorul genunchiului pe ecrane. Cu cealaltă unealtă se intervine efectiv în picior. Întîi, doctorul curăţă zona de meniscul extern rupt şi de ligamente. Filipescu operează, asistat de Mihaela Popescu, în timp ce Diaconescu pregăteşte noul ligament, care-l va înlocui pe cel rupt.
De 20 de ori măreşte camera din genunchi imaginea pentru ca medicii să aibă la dispoziţie toate detaliile zonei afectate
Lupta din picior
Anestezia locală îşi face treaba. Costea nu simte nimic, doar vede pe ecran ce se petrece înăuntrul său. “E grav?”, întreabă el. “Depinde de tine şi de recuperare”, răspunde un alt medic, mai tînăr. “Acum 4 ani m-am operat tot aici, dar la dreptul”. “Ţi-am zis, cine face ruptură de ligamente la un genunchi e predispus să facă şi la celălalt“, intervine Filipescu. Au trecut 40 de minute.
Continuă să cînte muzica, punctată de ticăitul aparatului foto al lui Cristi Preda, în timp ce pe ecrane interiorul genunchiului seamănă cu imaginile submarine de pe Discovery. Uite peştele-spadă cum înfulecă bucăţile de carne ruptă din jurul său! “În ultima vreme, folosim electrofrecvenţa pentru eliberarea zonei“. Apoi vine rîndul unui rechin cu bot de ciocan să netezească zona unde se va insera noul ligament. Aşa se vede, dar e o iluzie, pentru că atunci cînd sînt scoase, pe rînd, instrumentele au un cap cît vîrful unui pix. Pe ecran însă, pare o luptă între giganţi. Ceasul arată o oră de cînd a început.
“Va trebui să stai 6 luni”
Diaconescu a terminat de pregătit noul ligament. Un mic burghiu sapă zona unde va fi înfipt. Costea e tare, aşteaptă. Înţelege că are trei rupturi. “Nu va fi simplu, dar ţine minte că noi facem doar 50%, restul de 50% e al recuperării şi al tău!“. Echipa inserează ligamentul care e prelevat tot de la pacient. “Va trebui să stai 6 luni!”.
Se trage de ligament. Practic, e momentul în care toată forţa genunchiului apasă pe noua aţă organică de care depinde cariera lui Costea. Ţine şi nu joacă în nici o parte. Asta înţelege fotbalistul din ce spun chirurgii, asta înţeleg ziariştii, asta înţelege oricine e culcat pe un pat, cu ochii aţintiţi spre imagini atît de fidele încît nu le poţi intui sensul. Dacă e de bine sau de rău, doar medicii o pot spune.
Se sting monitoarele
Încep să-l coasă. În locul celor două andrele rămîn două puncte mici, iar mai jos apare o cicatrice de cîţiva centimetri. Abia acum, ca şi cum s-ar răzbuna că au fost ignorate în această operaţie live, încep durerile. “Rău?”, întreabă asistenta. “Da”, îşi muşcă Costea buzele.
Îi pun un calmant în perfuzie. Ceasul arată o oră şi jumătate de cînd a început intervenţia. Filipescu îşi scoate mănuşile. Muzica se aude tot mai slab pentru că Florin e pe cale să adoarmă, sub efectul medicamentului, al veştii că operaţia a reuşit şi al imaginilor cu el jucînd, imagini proiectate în creierul care a luat locul monitoarelor stinse.
Viaţă de sportiv
În momentul operaţiei, prietena lui Costea, handbalista Adriana Nechita se antrena cu lotul naţional. Abia la finalul pregătirii, ea a aflat cum a decurs operaţia iubitului ei.
Etichete: Revista blogurilor, Revista presei
