Cum mi-am petrecut norul de cenusa
Scris de Loredana Modoran
La ora 4.00 dimineata am trimis prietenului meu mesaj cu numarul de inmatriculare si m-am urcat in Mercedesul negru ce ma astepta in fata garii din Stuttgart. Pe Paul il gasisem pe un site nemtesc de ocazii, daduse un anunt ca pleaca spre Medias, Romania si cauta inca trei persoane care sa-i tina de urat pe drum. Tot ce stiam despre el, ca era insurat si ca asculta manele si hip-hop, aflasem de pe pagina sa de Facebook pe care am gasit-o cautand numele din anunt pe Google.
Prima data cand am aflat ca zborul spre Bucuresti imi fusese anulat mi s-a parut amuzant. Ajunsesem cu greu din Strasboug in Stuttgart – angajatii companiei feroviare franceze pusesera de-o greva fix in ziua plecarii mele si m-am bucurat sa aflu ca mai am inca trei zile de relaxare si distractie pana la urmatorul zbor al Blue Air.
Luni deja eram tare nelinistita de prognoze, insa personalul Blue Air mi-a spus sa fiu fara grija, in afara de cateva rute spre Italia toate celelalte zboruri se vor efectua dupa programul normal. Era marti, ora 13.00 p.m., cand am asteptat iar 15 minute in telefon pentru a mi se confirma de catre Blue Air ca intr-adevar se zboara. La 13.45 am ajuns in aeroportul din Stuttgart si am vazut ca ruta mea fusese anulata.
„Nu vedeti ca e adormita si nu stie nimic? Daca nu o suna doamna (nr. o colega de la o alta companie) nu-si misca curul pana aicia”, striga o romanca catre grupul strans in fata ghiseul Blue Air. Domnisoara „adormita” venise in aeroport abia dupa o ora si jumatate, chemata de insistentele noastre de a ni se explica situatia de catre un reprezentant al companiei. „Da, probabil s-a schimbat directia vantului si nu li s-a mai dat permisiunea sa aterizeze”, spune reprezentanta Blue Air careia i-am dat mai mult noi informatii. „De ce nu ne-ati anuntat mai devreme ca s-a anulat zborul? Nu mai veneam pana in aeroport, am dat 30 de euro pe tren, doar stiati ca daca nu pleaca avionul din tara nu are cum sa plece nici de aici!”, se ridica glasul furios al altei romance. „Si noi ce facem acum, imi vreau banii inapoi”, spune un barbat. „Nu stiu nimic despre asta, va trebui sa va adresati departamentului financiar”. „Domnisoara, imi trebuie banii acum, nu mai am altii sa ma intorc in tara”, mai spune barbatul. „Imi pare rau… chiar nu tine de mine”, ridica din umeri reprezentata Blue Air.
Mesajul de la Blue Air ce anunta anularea zborului a venit la o ora dupa ce ajunsesem in aeroport. Imi recomandau sa nu-mi rerutez zborul pentru urmatoarele zile, din cauza conditiilor meteo nimic nu era sigur.
Am pornit, cu bagajul in spate, in cautarea unei solutii de a ma intoarce acasa. Cu trenul era exclus sa calatoresc, pana in Romania costa mai mult de 300 de euro. Incercasem cu o zi inainte sa imi fac o rezervare la autocar, insa la telefon nu-mi raspundea nimeni. Reintoarsa in gara din Stuttgart am zarit un info punct pentru turisti si am intrebat de doua companii de autocare. M-am inchinat pana la pamant sistemului nemtesc, doamna de la relatii cu publicul mi-a scos la imprimanta harti color cu sediul celor doua companii. Mai mult, mi-a printat orarul Ubanurilor (un fel de metrou) care ma duceau acolo, de unde sa le iau si tipurile de bilete de care aveam nevoie. Am ales compania cea mai apropiata si la care puteam ajunge cel mai ieftin. Sa mergi trei statii cu orice mijloc de transport nemtesc costa cel putin 1 euro.
Chiar daca hartile imi dadeau mura-n gura, tot am reusit sa ma ratacesc printre stradutele din zona industriala unde trebuia sa fie sediul cautat. Spatele mi se arcuise sub greutatea bagajului, soarele ma incinta si imi uscase limba ca pe-o frunza – rar gasesti chioscuri la coltul strazii de unde sa cumperi apa. Intr-un final, niste muncitori chinezi mi-au aratat unde este sediul firmei. La parterul unei case, intr-o anexa a unei bucatarii, am gasit firma. Am facut rezervare si-mi multumesc ca am dat numarul de telefon, „in caz de ceva sa ma sune”.
Nici nu am ajuns bine inapoi la locuinta prietenei mele, ca cei de la firma m-au sunat sa-mi spuna ca se comisese o „regretabila eroare” si de fapt nu mai erau locuri disponibile.
Si-apoi l-am sunat pe Paul. Putea sa fie un infractor, un obsedat sexual…aveam deja in minte imagini cum ma taia in bucati si ma trimitea prin posta in diferite colturi din Europa. Insa eu trebuia sa ajung acasa. Incepeam sesiunea si nu-mi mai permiteam sa pierd timp si bani asteptand sa treaca nenorocitul ala de nor de cenusa.
Cel putin pana in Budapesta era sigur, mai mergea o unguroaica cu noi. Ma gandeam ca daca mi se pare tipul suspect, raman si eu cu ea in Budapesta si ma descurc cumva de acolo. Nu a fost nevoie, Paul s-a dovedit baiat serios. Plecase cu parintii imediat dupa revolutie din tara si isi construise la randul sau propria familie in Germania. Avusese si el bilet tot la Blue Air, voia sa petreaca o saptamana de concediu in tara. Paul s-a ocupat sa-mi „rezerve” si un bilet de tren de la Medias spre Bucuresti. Rezerve cu ghilimele pentru ca a sunat o cunostinta care a sunat la randul ei pe alta care lucrase la gara si care a rugat-o pe „tanti Angela” sa-mi pastreze un bilet de tren. Si tot Paul m-a dus la gara si s-a asigurat ca nu patesc nimic pana ma urc in tren.
Cei 1000 de kilometri din Stuttgart pana in Oradea i-am parcurs fara probleme in mai putin de zece ore. Chinul a inceput imediat ce am calcat pe plaiurile mioritice, 600 de kilometri in 16 ore. Masini bara la bara, soferi ce depaseau pe partea stanga, indicatoare puse aiurea si mai ales, multe multe gropi. La fiecare „crater” Paul incepea sa injure, „cum dracu s-a stricat drumul in halul asta nu pot sa-mi dau seama, vara trecuta l-au reparat”. „Uite cum imi stric eu masina”, spune Paul nervos. Zambetul i-a mai revenit pe recent deschisa autostrada Transilvania: „asa da, sa fi fost tot drumul asa, am fi ajuns pe lumina…”.
Tot un chin a fost si drumul cu trenul. Am nimenit intr-un compariment plin si ma mir cum am reusit sa nu vomit de la respiratia grea a vecinei din dreapta si de la mirosul de tranpiratie ce venea de la barbatul din fata mea. Bucati intregi de drum trenul a mers cu 10 kilometri pe ora. Am facut opt ore, din care a avut intarziere in jur de 75 de minute.
Dar sa ne bucuram macar ca am ajuns teafara in Romania si ca am fost mai norocoasa decat altii, ce au fost nevoiti sa doarma zile intregi pe bagaje in aeroporturi, fara bani, apa sau mancare. Multumesc Paul pentru amabilitate si multumesc Andra pentru gazduire.
Etichete: aeroporturi, avioane, Blue Air, cenusa, exclusiv, intern, opinii, Romania, Stuttgart
