RENNE: Revista online

In cautarea artei

Scris de Adi Pascale

Londra. Galeriile Nationale. Un copil de vreo 9-10 ani, fata in fata cu un Van Gogh, la cererea profesorului, cu naturalete si maturitate reuseste sa faca o analiza din punct de vedere tehnic a unui tablou al pictorului.

In Romania, intr-o situatie similara, copilul, cu o privire tampa, ridica din umeri. Asta in situatia fericita in care scoala organizeaza o vizita la o expozitie de arta, fenomen rar intalnit.

Pentru fiecare dintre noi, arta inseamna ceva. Pentru unii este un detaliu pierdut in cotidian, pentru altii nici macar atat. Sunt totusi oameni pentru care arta inseamna totul. Vorbim despre artisti, cei care traiesc pentru a crea. Sunt oamenii liberi, carora le putem descifra in operele lor idei, sentimente, pareri.

In Romania, pe timpul comunismului, lucrarile artistice au cunoscut o perioada de control asupra mesajelor din continutul lor. Aparatul de cenzura al lui Ceausescu a avut grija sa acopere si aceasta lume. In consecinta, artistii au devenit mai subtili, strecurand in lucrari mesaje politice inteligent plasate, invizibile pentru ochiul pragmatic al Securitatii.

Revolutia a adus libertatea de a gandi, de a crea fara perdea, dar a mai semanat si dezbinare, din dorinta fiecarui artist de a-si trage foloase materiale de pe urma muncii lui.

Atelierele de creatie artistica (muzica, arte plastice, teatru si film) functionau in comunism ca un tot unitar. Dupa ’89 insa, si-au declarat autonomia, lucru care a dat nastere la orgolii din partea membrilor acestora. Uniunea Artistilor Plastici (UAP), paradoxal, i-a lasat de izbeliste in loc sa-i readuca impreuna. De ce? Pentru ca in Romania, UAP este un organism creat dupa chipul si asemanarea poporului roman: ignorant si orgolios. UAP este tinta diverselor institutii datorita bunurilor (spatii de expozitie, ateliere, etc.) pe care le poseda, iar prostul management a dus chiar la pierderea catorva dintre ele.

Dar mediul artistilor nu se reduce la Uniunea Artisticilor Plastici. Statul nu-i ajuta si nu e un lucru nou, nici ei nu-s singurii in situatia data. In nomenclatorul Ministerului Muncii nu exista meseria de “pictor” si singura care se apropie este aceea de “pictor CFR”. “Artistul cailor ferate” vopseste cu sabloane stalpii si diverse marcaje de-a lungul rutelor.

Dar cine vine sa admire lucrarile artistilor? Piscotarii, cel mai constant public din galeriile de arta. Pentru un covrigel, un piscot si o gura de suc, acestia asigura trafic pe marmura galeriilor, alaturi de afaceristi care cantaresc potentialul financiar al exponatelor. Snobii, un alt public constant si dispensabil din galerii, provin de obicei din medii culturale mai inalte si vin de cele mai multe ori in urma anumitor recomandari mai mult sau mai putin avizate.

In alta ordine de idei, acestia alimenteaza orgoliile unor anti-talente care fac spam cu lucrari proaste in galeriile de arta. Nepotismul in lumea artistica, ca si in toate celelalte societati din Romania, este ceva normal, macar de-ar fi strict profesional si ar urmari interesul pseudo-artistului in limita capacitatilor sale.

Reali consumatori de arta, care sa inteleaga si sa aprecieze opera, prea putini. Sarac este si mediul elitist definitoriu, care in Romania este alterat de “artisti” ce se flateaza unii pe altii.

De fapt, artistii romani sunt sinucigasi spiritual, punand in fata scopului autentic al artei, interesele lor materiale. Din pacate, nici dupa 20 de ani de asa-zisa democratie si liberalism al constiintei, nu stim sa ne traducem o opera de arta, pentru ca suntem o societate analfabeta din punct de vedere cultural.

Etichete: artisti, comunism, expozitii, intern, opinii, snobism, Uniunea Artistilor Plastici, van Gogh