“The Girl Who Played with Fire” arde la foc mocnit
Scris de Florin Casota
„The Girl Who Played with Fire” este partea a doua a triologiei Millennium, scrisa de autorul suedez, Stieg Larsson. Primul film, analizat acum o luna si ceva, a fost neasteptat de bun, bine structurat cu interpretari de calitate din partea actorilor. La aceasta continuare insa lucrurile nu stau chiar atat de bine.
In primul rand, regia filmului a fost preluata de la Niels Arden Oplev de catre Daniel Alfredson si nu este un lucru tocmai bun. Cadre statice, lungi si fara prea multa inspiratie. Desi primul film este mai lung, acesta pare mai intins si fara viata, stare la care contribuie si povestea mai putin interesanta.
Aceasta a doua parte continua povestea lui Lisabeth Salander (Noomi Rapace). Dupa o pauza in Caraibe, Salander se intoarce acasa, insa fara noroc, se gaseste acuzata pe nedrept de uciderea tutorelui ei si a doi jurnalisti, care investigau traficul de persoane din Europa de Est. Din cauza unor amprente pe o arma, politia se inghesuie sa o acuze de crima, dar Mikael Blomkvist e sigur de nevinovatia ei si incearca sa o ajute.
Cam asta este intriga. Desi ne prezinta un subiect mult mai personal decat in prima parte, acest fapt nu face filmul mai interesant, ci chiar plictisitor, pe alocuri cu cateva clisee. Cel mai evident ar fi matahala aceea plina de muschi care nu simtea durerea. Mai exista si alta problema: unele povesti, intrigi nu sunt duse la capat, de parca scenaristi au uitat de ele. Faptul ca Mikael Blomkvist (Michael Nyqvist) este pe bancheta din spate al filmului nu este un lucru bun. Oricat de fascinanta ar fi Salander as fi vrut sa-l vad de Blomkvist facand mai multe.
Noomi Rapace inca stie sa capteze personalitatea, atitudinea lui Lisabeth Salander si schimbarile ei, iar restul actorilor apar prea putin ca sa faca o impresie memorabila.
O poveste destul de banala insotita de o regie indoielnica fac din „The Girl Who Played with Fire” un film fara prea multa atractie.
Al doilea film din seria Millennium reprezinta o scadere vizibila fata de „Barbati care urasc femeile” si sper ca ultima parte sa fie mai buna.
Etichete: cronica, filme, Millennium, opinii, Stieg Larsson
