Jurnal de calatorie: Finlanda – episodul 2
Scris de Alex Sima
Primele probleme – Cazarea si cersetorii
Poti sa faci multe in sapte zile, sunt chiar zvonuri ca e cineva care ar fi facut lumea intr-o saptamana. Drept urmare, cat de greu ar putea fi sa iti gasesti un apartament de inchiriat in capitala unei tari, mi-am spus cand am ajuns aici. Totul a pornit, ca si in episodul trecut, tot din Romania. Dosarele noastre au fost completate atat de tarziu fata de ale altor studenti din alte tari, incat noi inca umblam dupa semnaturi atunci cand ei trimiteau deja cererile pentru cazare la organizatia care se ocupa de asta pentru studentii straini (HOAS), dupa ce in prealabil trimisesera toate documentele si primisera scrisoarea de acceptare.
Ne-am uitat pe cateva siteuri cu anunturi imobiliare inca de cand eram in tara, asa ca am fost oarecum pregatiti. Insa de data asta socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targul Helsinkiului. Ajunsi aici, am descoperit ca e inimaginabil de dificil sa gasim un loc in plina perioada de cerere, si in plus, ca mai erau cateva sute de studenti in situatia noastra. In timp ce noi ne petreceam o buna bucata din timp cautand anunturi pe net, altii se puteau bucura de nationalitatea lor, in camine cu piscine si saune.
Facem un mic detur si ajungem astfel la al doilea lucru care m-a facut sa ma simt prost e legat tot de cetatenia mea. Tiganii romani si micii “borfasi”, in ciuda frigului, se gasesc si in centrul Helsinkiului ca in centrul oricarui oras din Romania. Au invatat insa engleza, si cersesc in alte valute. Cantaretii la acordeon au insa concurenta mare, pentru ca aici sunt trupe care canta in plina strada. Au totusi succes seara, mai ales la sfarsit de saptamana, cand betivilor de orice nationalitate le face placere sa arunce cu bani in ei. E, bag seama, o chestie primara la fiintele umane.
Matracucile se injura una pe alta ca la usa cortului atunci cand se aduna toate, si o fac intr-o romano-tiganeasca inconfundabila. De fiecare data cand le vad imi aduc aminte de ce mi-a spus o colega finlandeza. “Nu stiu ce-i cu oamenii astia, dar nu ne plac deloc. La noi, nimeni nu cerseste. Nu stiu de unde vin dar nu ne plac deloc”. Am simtit ca intru in pamant de rusine cand i-am spus de unde vin, si i-am recomandat sa urmeze exemplul francezilor si sa-i trimita pachet. Macar noi stim cum sa ne descurcam cu ei. De fapt, stim sau nu? Sunt de acord ca fiecare cultura sa-si pastreze traditiile, pana in momentul in care traditiile respective implica diverse comportamente anti-sociale. E greu sa le explici finlandezilor ca ar trebui sa nu le dea bani, pentru ca oricum nu le dau. Insa daca va intrebati de ce vedeti tot felul de insi dubiosi si panarame la volanul unor masini luxoase, le puteti multumi turistilor, pentru ca ei nu se sustrag de la sacra datorie de a umple palarii cu bani. Si bineinteles, tiganii nu sunt singurii care fac bani pe aici. Si fostii valutisti (reprofilati in transportatori de masini sau aparatura electronica) ne reprezinta tara cu mandrie. O placere sa te plimbi printr-un oras superb, si sa vezi in departare doua stereotipuri umblatoare: un burtos cu ciocate, tricou original “de puta madre”, si o “ceafa groasa” in costum de piele. Iar atunci cand treci pe lnga ei, auzi familiarul “da’ sa moara mata ce l-am facut pe fraier”.
Inchidem paranteza, si ne intoarcem la cazare. Gluma, gluma, dar in curand, in ciuda gurii mari, ar fi trebuit sa ne depundem CV-urile la compania locala de homelessi. Ne-a mai trecut din tremurici in momentul in care a fost la primele “vizionari” oferite de un agent imobiliar. Ne-a apucat din nou si mai vartos cand am vazut care e sistemul aici. Sute de oameni insirati pe scara, de la parter pana la etaj. Urci, te descalti, te uiti 5 minute, si daca iti place, completezi un dosar. In care iti oferi toate datele de identificare, spui unde lucrezi si cat castigi pe luna. Din dosarele respective, proprietarul selecteaza pe cine-i place, sau pe cine scrie mai frumos, dupa caz. Ne-am trezit acolo ca niste gaini intr-o vizuina de vulpe. Am realizat atunci ca va fi ceva mai greu sa fim selectati, din moment ce concurenta noastra era reprezentata de familii finlandeze cu copii mici si locuri de munca locale.
La cateva zile inainte sa ne expire hotelul, ne-am imprietenit cu un student american si am inceput sa cautam si apartamente cu trei camere, poate asa sa fie mai mult noroc. Nici vorba. Cu Google Translateul in fata, am cautat pe Vuokraovi, Oikotie, pe forumul Universitatii, am gasit cateva sfaturi de expat, am ajuns pe Finland Forum, pe forumul organizatiei studentesti Lyyra, si am considerat chiar inchirierea unui apartament pe termen scurt in regim semi-hotelier, de la Forenom. Am intrebat alti romani studenti aici, am intrebat pe la biserici, am intrebat menajerele de la hotel. Nimic. Din fericire, am primit vesti tot de la o organizatie studenteasca (si o sa revin in viitor si asupra acestui aspect), HYY, care ne-a oferit o “cazare de urgenta”. Am fost nevoiti sa acceptam. Ce inseamna cazarea de urgenta? O camera goala, cu trei saltele, fara bec (cu firele neprotejate atarnand), si fara Internet. Inainte sa va mirati ca pun Internetul pe lista, luati in calcul faptul ca 95% din populatie are acces aici. In plus, e cam greu sa iti cauti o chirie fara acces la Internet si fara sa poti citi/traduce ziarele.
Dincolo de toate cele de mai sus, zona e comparabila (pastrand standardele finlandeze de “timiditate” – adica nimic in vazul lumii, ci doar in spatele usilor) cu cartierul rosu din Amsterdam. Cand am ridicat cheia, administratorul ne-a spus sa nu lasam usa de la intrare deschisa, pentru ca in zona sunt multi drogati si betivi si “nu-i vrem inauntru”. Exact in fata cladirii noastre era un salon de “masaj tailandez”, si la distanta de maxim 3 minute de mers pe jos inca vreo doua, plus o mana de sex-shopuri. In caz ca nu va asteptati, un reporter finlandez a facut o investigatie si a descoperit ca saloanele sunt de fapt o acoperire pentru prostituate. Ne-a spus-o colegul nostru de camera, macedonean, iar dupa ce l-am cunoscut mai bine am inceput sa nu ne mai caram dupa noi cu jumatate din bagaje in rucsac, in care indesam laptopuri, camere foto si ce mai consideram important.
Dupa trei saptamani in care ne-am imprietenit cu localnicii peste a caror voma si urina mai calcam din cand in cand in drumul spre facultate, am primit vesti de la HOAS. Astfel ca, de la 1 octombrie, am o casa, Internet, si o camera cu masini de spalat la subsol. Ce-si poate dori mai mult un student strain? In caminul nostru nu e piscina, dar e o sauna. Fac 30-40 de minute pe drum pana in campus cu autobuzul, dar macar am unde sta si de unde scrie seriale, iar fata de Bucuresti e chiar rapid.
Data viitoare, despre sistemul de invatamant de aici. Asadar: Va urma.
Etichete: calatorii, exclusiv, extern, Finlanda, Helsinki, Jurnal: Finlanda, opinii
