Premiera de gala a filmului “Dupa dealuri”
Scris de Irina Damascan
In seara zilei de 26 octombrie, putin dupa orele 20 stabilite pentru inceperea proiectiei a avut loc prima vizionare a filmului “Dupa dealuri” in cinematografele din Romania. Filmul lui reziorului Cristian Mungiu a beneficiat de o audienta pe masura laudelor care l-au consacrat dupa nominalizarea de la Festivalul de Film de la Cannes din primavara lui 2012.
Premiera filmului “Dupa dealuri” in Romania a avut o nota tipic romaneasca inserata subtil in proiectia care amintea mai degraba de caminul cultural decat de un cinematograf contemporan. Afirmatia a fost facuta de insusi Cristian Mungiu la sfarsitul filmului pentru a scuza in acest mod aparatura mai batrana decat el. Cu toate acestea, noi, spectatori, jurnalisti, si slujitori ai bisericii inserati tacticos printre spectatorii de rand, am simtit aceasta proiectie mai potrivita in acest decor decat oriunde.
Seara de gala ne-a introdus odata cu stingerea luminilor intr-o poveste a doua fete provenite dintr-un orfelinat care se reintalnesc intr-o alta etapa a vietii lor. Regasirea le infatiseaza pe cele doua intr-o disponibilitate afectiva diametral opusa fata de momentul in care s-au vazut ultima data. Urmand una din replicile intiparite in minte din acest film:” Omul care pleaca nu este acelasi cu cel care se intoarce”, Alina (Cristina Flutur) se intoarce din Germania unde a fost plecata la munca traind in continuare sentimentele de iubire fata de prietena ei Voichita (Cosmina Stratan) care si-a gasit intre timp chemarea catre Dumnezeu si s-a calugarit. Dedicatia cu care aceasta serveste Biserica ii pare Alinei nefireasca si o considera o tradare. Sufletul ei ranit nu poate intelege aceasta noua dragoste a Voichitei. Intreg filmul se contureaza in jurul Voichitei care trece prin grele incercari de mentinere a credintei si totodata de salvare a prietenei ei din ceea ce toti conchid a fi o boala psihica sau mai rau, o lucrare a diavolului. Maicile din manastire si chiar staretul, in simplitatea si repetitivitatea activitatii lor traiesc intrucatva cautand spectacolul pe care Alina il ofera. Sunt doua scene marcante in acest sens, prima servind ca pozitionare pentru staret in raport cu maicile iar cea de-a doua ca pozitionare a maicilor in raport cu Alina. Nu voi povesti aceste scene intrucat nadajduiesc ca spectatorul va avea placerea de a le savura singur in propriul sau moment de intimitate cu acest film. Finalul este dovada clara ca filmul nu acuza cu nimic niciuna din institutiile invocate in desfasurarea intrigii. Da, Alina moare, insa Alina, ca orice personaj negativ are propria parte de dreptate justificata prin argumente solide. Ea vine intr-o Romanie care nu este pregatita moral sau spiritual sa accepte deschiderile afective catre care aceasta doreste sa se indrepte. Spitalul trateaza aceasta situatie ca pe o boala psihica, manastirea ca pe o posesiune diavoleasca iar familia adoptiva ca pe o razvratire ce trebuie sa-si primeasca rasplata. Nici macar prietena ei nu poate sa ii ofere acesteia alinarea de care are nevoie. Drama Alinei este curmata prin moarte insa nimeni nu este vinovat, nici macar ea; poate doar timpul in care traim.
Povestea acestui film nu este o inovatie, nici o noutate. Nu este o noutate, nu pentru ca ar fi ecranizarea romanului non-fictiune Spovedanie la Tanacu a Tatianei Niculescu Bran, ci pentru ca este o realitate. Filmul reprezinta o fresca a traiului intr-o Romanie mai profunda decat cea prezentata la televizor. Din acest motiv poate, prima reactie a insotitorului meu la acest film a fost ca acesta “este un film intim care imi place numai mie si m-as simti jignit sa mai placa si altcuiva”.
La sfarsitul proiectiei, cantaretul de la strana din biserica pe care o cunosc prea bine, se uita confuz la lumea ridicata in picioare sa aplaude. Am inteles nevoia acestuia de a vedea filmul abia la final. A cautat sa se raportezela acest film, sa se identifice, sau nu cu personajele. Aceasta este calitatea fundamental diferita pe care spectatorul roman o are in cazul acestui film. Publicul strain este fascinat de aceste aparitii si gasesc un joc remarcabil al actorilor. Nu spun ca nu ar fi asa. Insa peisajul romanesc ofera astfel de scene autentic ancorate in cotidian la tot pasul. Insasi constructia tablourilor si perspectiva din care sunt ele redate te fac sa revii la reflectia asupra acestui film la mult timp dupa vizionare.
V-am facut curiosi?
Etichete: Cosmina Stratan, Cristian Mungiu, Cristina Flutur, Dupa dealuri, Festivalul de Film de la Cannes, film romanesc, filme, premiera, recenzii, Spovedanie la Tanacu, Tatiana Niculescu Bran
